Carol Scrob

Carol Scrob este un poet român autor de poezii, omagii lirice, madrigale, romanţe, elogii erotice, versuri de album, s-a născut pe data de 21 iulie 1856, în Săbăoani, Jud. Neamţ, este fiul lui Francisc şi Emilia Scrob, tatăl său fiind medic a participat la Războiul de Independenţă din anii 1877-1878, autorul este absolvent al Liceului Naţional din Iaşi promoţia 1877, primeşte gradul de Sublocotenent de Infanterie şi avansează până la gradul de Maior;

În anul 1876 publică poezii în ziarul „Stindardul”, dar şi în ziarul „Literatorul” între anii 1880-1884, în anul 1881 publica în Craiova „Rime pierdute”, în anul 1883 publica volumul „Poezii complecte”, în anul 1892 este redactor la „Revista olteana” unde publică poezii şi traduceri;

În anul 1900 publică volumele „De-ale inimei” şi „Roua şi bruma”, în anul 1902 colaborează cu „Revista literară”, „Curierul”, „Universul”, „Peleşul”, „Minerva literară ilustrată”, şi scoate revista „Viitorul tarei”, a tradus din Francois Coopee, Iulia Hasdeu, Heinrich Heine, Carmen Sylva;

A fost apreciat de scriitorul Duiliu Zamfirescu dar şi de poetul Alexandru Macedonski care a susţinut modernizarea poeziei româneşti şi a încurajat numeroşi tineri talentaţi, astfel că poetul Carol Scrob a făcut parte în anul 1883 din Comitetul Societăţii revistei „Literatorul”, aparţinând iniţiatorului cenaclului Alexandru Macedonski;

Cea mai renumită compoziţie a poetului Carol Scrob sunt versurile valsului „Valurile Dunării”, acestea au fost modificate de-a lungul timpului şi pentru interpretare s-au folosit texte modificate în parte sau total, astăzi fiind cunoscute mai multe variante, valsul este compus de autorul român Iosif Ivanovici şi publicat pentru prima oară în 1880, compoziţia „Valurile Dunării” este auzită pentru prima oară într-un film românesc în 1959, în pelicula omonimă semnată de regizorul Liviu Ciulei;

Carol Scrob a murit pe data de 17 ianuarie 1913 în Bucureşti.

Valurile Dunării:

Barca pe valuri saltă uşor

Inima-mi bate plină d’amor

Dulcea speranţă e-n al meu pept.

Vino, ah! vino, că te aştept.

Vino n-ai teamă,

Dorul te cheamă,

Să plutim vesel şi să cântăm,

Şi-n fericire

Spre nemurire,

Braţe-n braţe să ne-avântăm.

Să te sărut cu dor, cu foc,

Timpul fugar să-l ţin în loc.

Să mă săruţi cu dor, cu foc,

Să tot trăiesc să nu mai mor.

Ah! Cerul atunci e mai-ntins,

Soarele parcă e mai aprins,

Şi-n ochii tăi senini zăresc

Un raiu Dumnezeesc.

Barca pe valuri saltă uşor,

Inima-mi bate plină d’amor

Dulcea speranţă e-n al meu pept.

Vino, ah! vino, vin, eu te aştept.

Ah! vino, te aştept, vino, te-aştept,

Dulce speranţa e sânul meu,

Vino, ah! vino,

Vino, vino, te aştept!

Dor de răzbunare:

Aş voi din piept să scot

Inima cu dor cu tot,

Şi s-o pun în pieptul tău,

Ca să simţi precum simt eu!

Şi-aş voi să rămân mut,

Vocea mea să-ţi împrumut,

Ca să-mi spui şi tu cu ea

Ceea ce s-ascult aş vrea!

Şi atunci, nesimţitor,

Să resping al tău amor

Şi să fac precum faci tu:

Tu să plângi, eu să zic nu…

Bardul de la Mirceşti:

De la Dunăre la Sena

Din Carpaţi la Pirinei,

Ginta nobilă latină

Adună poeţii săi.

Şi ţinând în mână-o cupă

Blănda mamă le şopti:

„Cel ce va cânta mai bine

Astă cupă va primi”.

Toţi iau lira şi-o acordă

Şi toţi cântă- armonios,

Numai unul stă deoparte

Şi suspină dureros

El e fiul cel mai june,

E Vasile-Alexandri,

Ce de grija ţării sale,

Abia poate-a mai zâmbi.

El ia cupa-n admirarea

Ţării sale româneşti,

Toată lumea îl admiră

Pe poetul din Mirceşti.